O scurtă istorie a gastronomiei românești

Cercetările recente ne arată că bucătăria dacă se baza atât pe preparate din carne (carne de vițel oprită pe jăratec, porumbei sălbatici rumeniți, carne de vânat la țepușă), o serie de fierturi de cereale (fiertură de mei, crupe fierte de hrișcă, grâu fiert) și fructe precum strugurii, merele și perele. În bucătăria dacă își făcea locul și carnea de vânat, mierea de albine și produsele lactate care nu necesitau o fermentare de lungă durată.

Odată cu ocupația romană, romanii aduc cu ei preparate noi precum pâinea (lipie sau dospită), uleiul de măsline și o serie de supe.

Pe lângă preparate, romanii îmbogățesc tehnica de gătire și cu noi vase și ustensile de gătit precum țestul, predecesorul rudimentar a oalei cu presiune de astăzi.

Retragerea aureliană aduce după sine și lipsa factorului stabilizator în fostele provincii romane la nord de Dunăre, fapt care a condus la traversarea acestora de diverse valuri de migratori, migratori care au reușit să-și aducă contribuția la gastronomia românească pe care o cunoaștem astăzi.

De exemplu, slavii aduc odată cu ei cultura borșurilor de legume sau cu carne, doar printr-o simplă traversare dintr-o regiune istorică a României în alta, putem observa cât de diferite pot fi tehnicile, ingredientele și modul de acrire al borșurilor de astăzi.

Chiar dacă valurile de migratori nu erau neapărat interesați de spațiul nord dunărean, aceștia caută mai degrabă provincii romane bogate, prin tranzitul lor au reușit să destabilizeze întregi comunități, astfel românii își adaptează alimentația în funcție de noua realitate, descoperă ierburile crude (măcrișul, salata, rubarba, podbalul) și consumă cărnuri crude fezandate sub șaua cailor.

Paul din Alep, în călătoria sa în Principate, consemnează în anul 1653, că la ospățul de la Curtea Domnească a fost servit în talere, cu linguri și furculițe din aur și argint, bucatele fiind extrem de variate.

Tot Paul din Alep consemnează că hrana țăranilor era, în principal, formată din lapte, caș, multe legume (ceapă, praz, usturoi, varză, hrean, ridichi, castraveți și țelină), borș din pește și carne.

Pentru mesele domnești, amintește același Paul din Alep, erau importante untdelemnul, măslinele, lămâile și mazărea, în mănăstiri mâncându-se în principal fasole fiartă, linte prăjită în ulei și legume fierte în apă cu sare, în locul vinului fiind consumat cidrul.

Tot în evul mediu se remarcă influența otomană ce se răsfrânge implicit în gastronomie, sarmalele, musacaua și ghiveciurile unele din rezultatele influenței otomane. Pe lângă acestea se remarcă și feluri de mâncare precum pilaful, ciulamaua, tuslamaua, zacusca, baclavaua și sarailele. Tot în timpul suzeranității otomane, în principatele române apar vinetele, roșia, ceapa, ardeiul, bamele, gutuile, pepenele, dar și porumbul.

Înalta poartă nu era neapărat interesată de porumb și cu atât mai puțin de carnea de porc, interzisă de religia musulmană, așa că românii au început să cultive mai mult porumb și să prefere carnea de porc, nefiind impozitată de către turci.

Bisericile din evul mediu românesc, mai precis mănăstirile, aceste micro comunități de cele mai multe ori autosuficiente au reușit să contribuie semnificativ gastronomiei românești, mai ales cu felurile de mâncare post precum sarmalele cu nuci, țelină cu măsline la cuptor, saramură de ștevie, urzicile bătute cu mujdei și mămăligă, tocăniță mănăstirească cu ciuperci, chiftelele de vinete etc.

Odată cu eșecul lui T.Vladimirescu, care la origine făcea export ilegal cu vite în imperiul Habsburgic fără știrea Înaltei Porți, generația pașoptistă, revenită de la studii din vestul Europei, vine cu idei revoluționare în politică, administrație și gastronomie.

Această generație reușește să redacteze și primele cărți de bucate scrise în limba română precum “200 reţete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodăreşti”. Cei doi autori ai cărții de bucate, M.Kogălniceanu și C.Negruzzi afirmă față de bucătăria românească ca fiind o bucătărie rudimentară și că „în România se mănâncă neîngrijit, la întâmplare și că nu există mâncăruri alese”

Modernitatea în bucătăria românească apare, însă, după Marea Unire din 1918. În marile centre urbane apar restaurante de lux unde maeștrii bucătari veneau din centrul și vestul Europei, dar și restaurante populare precum cârciumile de mahala și bistrourile.

O importanță deosebită în evoluția bucătăriei românești o are de altfel Grigore Capșa cu afacerea sa Casa Capșa -cofetărie, restaurant, hotel. Renumitul local s-a evidențiat în sfera culinară prin rețete ce s-au dovedit întotdeauna a fi departe de orice imitație meșteșugită, rețete a căror creativitate a fost rezultatul unei munci asidue a lui Grigore Capşa, care a umblat mereu prin Europa ( Paris, Viena, Londra, Leipzig, Petersburg, Pesta ) nu numai pentru a aproviziona localul cu materii prime proaspete dar şi cu idei ce s-au concretizat ulterior in rețete de un gust și un rafinament greu de egalat. De notorietate a rămas şi celebra prăjitură Joffre, creată prin modificarea unei rețete originale, special pentru dineul oferit la Bucuresti, în cinstea mareşalului Joseph Joffre

Astăzi ne bucurăm poate de cea mai mare varietate culinară pe care am cunoscut-o până în prezent. Când rămâi fără inspirație la gătit, oricând poți comanda la tine acasă  de la restaurante cu specific internațional, sau, de ce nu, poți căuta oricând pe internet rețete pentru a prepara o carne exotică precum cea de cangur. 

Orice fel de mâncare te decizi să gătești, fie că vrei să gătești sarmale sau orez uzbec, noi îți garantăm că vor ieși mai gustoase gătite într-un vas de fontă. Alege fontă, alege turnătoria de fontă MAE. 

Dacă ți-a plăcut acest articol, îți recomandăm să parcurgi și istoria turnătoriilor românești.

Abia ți-ai comandat o tigaie de fontă și aștepți curierul?  Avem aici un articol despre ce trebuie să știi după ce ți-ai cumpărat un vas de fontă.

Ai deja o tigaie de fontă și a ruginit? Stai fără grijă, avem aici un articol pentru tine.

Ai scăpat tigaia de fontă pe jos si s-a rupt mânerul? Iată aici ce poți face mai departe.