Despre turnătoriile din România

Turnătoria de fontă MAE nu este nici prima nici singura turnătorie de fontă din România.

Românii au o istorie veche când vine vorba despre metalurgie, vorbim despre metalurgie în spațiul actual al României încă de dinainte ca România să existe ca stat, așa că am decis să parcurgem o scurtă istorie a celor mai mari turnătorii românești.

Articolul de mai jos nu este neapărat despre fier, furnale și cărbune, este despre generații întregi de muncitori ce și-au petrecut întreaga viață lucrând cu metal topit în această industrie considerată și industrie grea.

Istoria uzinei de la reșița începe cu în 1771 cu construirea a două furnale, patru ateliere de forjă și a 2 șoproane pentru depozitarea minereului, cărbunilor și a materialelor finite. Producția în primii ani ai uzinei din Reșița era diversă, fiind cunoscută furnizarea ghiulelelor de tun (lui Napoleon şi curții regale din Neapole), a barelor de oțel, a uneltelor și a altor obiecte utile. Producția de fontă crește continuu în prima parte a funcționării uzinei, astfel că în anul 1815 a fost de circa 8 ori mai mare decât în 1778, deși volumul util al furnalelor nu s-a schimbat.

Începând cu anul 1846 demarează activitatea de laminare a oțelului și 5 ani mai târziu începe producția de șine de cale ferată, activitate emblematică pentru Uzina de la Reșița. Fabricarea de șine de cale ferate la reșița permit inaugurarea primei linii de cale ferată care se află astăzi pe teritoriul României, Oravița-Buziaș (1854), dar și construcția de căi ferate în vechiul Regat precum București-Pitești (1872). Utilizarea directă a fontei de furnal (în stare lichidă) este posibilă începând cu anul 1868, când se introduc primele 2 convertizoare Bessemer (7–8 t), număr care crește în anii următori, până la renunțarea la aceste utilaje în 1904–1905. O altă tehnologie de elaborare a oțelului se aplică începând cu anul 1876, când apar 2 cuptoare Siemens-Martin (8 t).

Inaugurarea Uzinelor de Fier de la Hunedoara are loc în vara anului 1884. Uzina intră în funcțiune cu 2 furnale dar în mai puțin de 20 de ani de activitate, aceasta își extinde producția la 7 furnale de fontă. Fonta fiind destinată atât transformării sale în oțel, cât și valorificării ca atare, prin turnarea de piese, direct din stare lichidă sau după retopire.

Producția de fontă de furnal crește continuu în perioada de început a funcționării platformei siderurgice de la Hunedoara, cu un vârf pe la 1900.

Perioada 1949–1989 poate fi împărțită în trei subperioade: (a) 1948–1960, creșteri nesemnificative de producție; (b) 1960–1980, creștere vertiginoasă a producției, atât pentru fontă, cât și pentru oțel și laminate; (c) 1980–1989, producția a scăzut sub capacitățile nominale.

După 1990, se înregistrează activități de restructurare a producției, astfel că în perioada 1990–2002 (înainte de privatizare), s-au conturat 2 fluxuri principale, pentru oțeluri aliate și respectiv nealiate. După privatizarea din 2003, se închide Fluxul 1 și se restructurează Fluxul 2, rămânând în funcțiune numai o oțelărie electrică, cu turnare continuă.

Călanul este așezat pe valea Streiului în apropierea Hunedoarei și valorifica practic aceleași resurse. Activitatea metalurgică industrială începe în anul 1871 cu un sigur furnal (în 1875 se pune în funcțiune și al doilea) cu un volum semnificativ mai mic decât cele de la Hunedoara (doar 82m3/furnal) și cu o capacitate de producție de 10.000 tone pe an/furnal. Cele 2 furnale vor fi reconstruite în 1896 și 1900 crescându-le volumul util la 352 m3 și respectiv 156m3. În paralel cu obținerea fontei de primă fuziune, la Călan se dezvoltă și fabricaţia pieselor turnate din fontă, la scurt timp după începerea activității uzinei, respectiv în 1877 (cubilouri, 750 mm diametru).

Astfel, Călanul în a doua jumătate a secolului XIX produce peste 350 de tipuri/variante de sobe pentru încălzit și gătit, unele adevărate obiecte de artă la care se mai adaugă căzi de baie, radiatoare, vase emailate, stâlpi de iluminat, mobilier stradal și de grădini etc. 

Față de Uzinele cu istorie, Combinatul Siderurgic din Galați își începe producția în anul 1966 în timpul regimului Comunist și a fost proiectat pentru o producție de 10.000.000 tone oțel lichid pe an. Primele 4 furnale finalizate până în anul 1975 aveau volum util de 1700 m3, ulterior Combinatul va fi utilat cu furnale semnificativ mai mari în anul 1975 (2.700 m3) și în 1981 (3.500 m3). Astfel se ajunge la o capacitate de producție de 7,5 milioane tone de fontă de primă fuziune pe an. Laminarea oțelului începe cu laminorul din 1968, la care se mai adaugă, în perioada 1970–1987, mai multe laminoare și Pentru oțelurile cu proprietăți speciale au fost construite, în 1974, 3 cuptoare electrice cu arc ( 50 t/șarjă). Alte secții de producție susțin funcționarea combinatului, precum cocsificarea cărbunilor, turnătoria de lingotiere. În perioada 1968–1989, producția crește practic continuu, ajungându-se în 1989 la 6,5 mil. tone fontă și 7,5 mil. tone oțel, oferindu-i poziția de cel mai mare producător siderurgic din România.

În anul 1990 Combinatul Siderurgic Galați devine societate comercială sub denumirea SC SIDEX SA Galați. Restructurarea în primii ani ai tranziției spre capitalism a urmărit micșorarea capacităților de producție atât la producerea fontei, cât și la laminarea oțelului cu aproximativ 40%.

În anul 2000 înaintea privatizării, combinatul producea aproximativ 3 mil t fontă și 3,5 mil t oțel. În anul 2001 combinatul se privatizează, fiind cumpărat de grupul indian Mittal care fuzionează ulterior cu Arcelor. Rămân în funcțiune 3 furnale (ultimele construite și modernizate ulterior), oțelăria cu 3 convertizoare LD și turnare continuă și secțiile de laminare tablă groasă, benzi la cald și la rece (inclusiv zincate)

Amplasat tot pe malul Dunării, Combinatul Siderurgic Călărași a fost proiectat într-un flux integrat, la o producție de 4,0 milioane tone pe an profile mijlocii și grele, inclusiv șine de cale ferată cu masa între 49 şi 75 kg/m.

În 1991, devine societate comercială, SC SIDERCA SA Călărași, având în funcțiune oțelăria electrică și laminorul de profile mijlocii. Programul de restructurare a prevăzut renunțarea la producția de fontă de furnal, cocs, minereu de fier aglomerat și oțel elaborat în convertizoare, fiind sistate lucrările în aceste sectoare. În perioada

2000–2003, oțelăria a fost trecută în conservare, iar laminorul dezafectat. 

Creșterea accentuată a producției metalurgice a României, îndeosebi după 1965, a condus la un necesar tot mai mare de feroaliaje, în totalitate din import. Efortul valutar considerabil pentru importul de feroaliaje a stat la baza construirii unei fabrici de feroaliaje în România, la Tulcea, pe malul Dunării, începând cu 1973.

Prima șarjă de ferosiliciu românesc se realizează la 26.07.1976, în secția Feroaliaje 1, a Combinatului de Feroaliaje Tulcea, secție care 4 ani mai târziu a atins capacitatea de 80.000 t/an. Producția maximă este atinsă în 1988, la nivelul a 250.000 t, feroaliaje cu siliciu, mangan, crom și feroaliaje complexe, precum FeW, FeSiMg, FeSi TE (tablă electrotehnică).

Devenită societate comercială în 1990, cu numele SC FEROM SA Tulcea, continuă fabricația de feroaliaje, dar cu un declin de producție, determinat de dificultăți în finanțare, consumul mare de energie și problemele de mediu, ceea ce a condus la oprirea fabricii în 1998. În 1999 uzina a fost privatizată. Din anul 2002, activele aparțin Feral LTD Jeresy (investitori ucraineni), de aici și numele SC FERAL SRL Tulcea.

Deși au fost făcute investiții mari de către noii proprietari, uzina de la Tulcea se închide în anul 2014.

Chiar dacă unele dintre ele au reușit să treacă prin 2 războaie mondiale, cea mai mare parte a turnătoriilor din România nu au reușit să treacă peste tranziția spre piața liberă.

Vrei să duci povestea turnătoriei românești mai departe? Alege fontă, alege Turnătoria de fontă MAE. Vezi aici colecția noastră completă de produse.